FIECARE ZI E LA FEL (piesă de teatru în două personaje inteligente )

de Cristina, CS

PERSONAJE :

REBECA, 7 ani, deşteaptă, misterioasă, curioasă, vorbăreaţă

CRISTI, 32 de ani, adult grăbit, confuz, taciturn, corporatist

REBECA, o fetiţă de şapte ani, cu coşul ei imens de jucării răsturnate peste tot în jurul ei, stă în mijlocul scenei ( străzii) şi se joacă, fredonând încetişor o melodie :

“şade raţa pe butoi

Numârând din doi in doi

Unu, trei, cinci, şapte, nouă

Dimineaţa mâncâm ouă

Ca să creştem mari

Mac, mac, mac , mac “

Domnul CRISTI, 32 de ani, aer tineresc uşor obosit, la costum, cu cravată, cu servietă, tipic funcţionăresc, dă buzna în scenă, precipitat, grăbit … O observă târziu pe fetiţă că stă în mijlocul drumului şi se joacă, fredonându-şi cântecelul. E prea multă linişte! Se apropie de ea, uimit .

CRISTI : Ce faci aici, fetiţo ? De ce stai în mijlocul drumului ? E periculos aici, ridică-te, strânge-ţi jucăriile şi du-te în parc!

REBECA (zâmbet larg): Bună ziua .

CRISTI (nedumerit) : A, da, bună ziua. Te-ai pierdut ?

REBECA( senină, cântă în continuare) : Nu, niciodată.

CRISTI : Îţi dai seama că eşti în mijlocul drumului, în oraş ? Aici nu e loc de joacă. Unde e mama ta ?

REBECA : De ce sunteţi aşa agitat ? Şi-mi întrerupeţi a treia oară cântarea, nu ştiţi că e nepoliticos ?

CRISTI : Dar viaţa îţi este în pericol!

REBECA : Sunt bine protejată, mi-am luat siropul de dimineaţă .

CRISTI : Sirop de tuse ?

REBECA : E mai mult de atât. Se face în laboratorul secret al prinţesei Cora. Şi nu primeşti decât dacă îi eşti supus. Reţeta e secretă de cinci sute de ani …

CRISTI : A, suntem în regatul prinţesei Cora ? Acum? Aici ?

REBECA : Daca nu erai aşa grăbit, vedeai semnele indicatoare.

CRISTI : Unde ?

REBECA : La intrare. Stai liniştit, suntem pe tărâm vrăjit. Nu ştiu cum ai făcut de ai intrat aici, dar odată intrat …(misterioasă)

CRISTI(disperat) : Nici eu nu ştiu, înseamnă că am greşit direcţia. Cum se iese de aici ?

REBECA (ridică din umeri, neştiutoare) : Pe unde ai intrat, cred, aşa ar fi logic … …Oricum, ai timp, nu te mai agita, că se consumă oxigenul pur !

CRISTI( precipitat) : Ba exact timp nu am! Ce ştii tu de oxigenul pur ?

REBECA : Unde vă grăbiţi ?

CRISTI : La serviciu. Am întârziat o oră deja. Curios, e atît de pustiu, n-am întâlnit nici un om până acum …, şi e atâta linişte!

REBECA : Eu, câteodată, fac gălăgie! ( şi bate într-o tobă, cu veselie) Dacă vă deranjează liniştea, eu pot să bat toată ziua! ( îi strigă, bătând toba vârtos)

CRISTI( o opreşte, vrea să o ia de mână ) : Vino pe trotuar, e periculos aici .

REBECA( se smuceşte, rămâne locului) : Dacă te joci cu mine!

CRISTI : N-am timp, n-am timp deloc, e luni dimineaţa, mă grăbesc, o să-mi pierd slujba …

REBECA (simplu) : Şi nu mai sunt alte slujbe pe pământ ? De ce te grăbeşti aşa tare acolo ?

CRISTI : Acolo e locul meu de joacă …ca să zic aşa …pe înţelesul tău …

REBECA : Ai acolo mulţi prieteni prietenoşi ?

CRISTI (pufneşte) : Prieteni ? Nu, nu, doar colegi .

REBECA : Ţi-e dor de ei ?

CRISTI (pufneşte din nou): Nu, nu, ne certăm tot timpul. Dacă nu ne certăm, nu ne băgăm în seamă.

REBECA (nedumerită) : De ce ? Nu vă înţelegeţi ?

CRISTI : Nu, deloc .

REBECA : De ce ? Nu vorbiţi aceeaşi limbă ?

CRISTI : Suntem în competiţie .

REBECA : Şi … măcar te distrezi ?

CRISIT : Nu m-am mai distrat demult …

REBECA : Câţi ani ai ?

CRISTI : Destui. Tu ?

REBECA : Fără două luni, am şapte ani .

CRISTI : Bravo, şi crezi că eşti destul de mare să stai singură, în mijlocul drumului ?

REBECA : Fac un lucru important, prinţesa Cora a trimis după mine, să ne jucăm împreună. De altfel, prinţesa a ales locul, suntem pe domeniile ei şi nu e bine ca să contrazici o prinţesă, măcar atâta lucru trebuie şi tu să ştii ! (îi arată o păpuşă mare, blondă , cu ochii mari, albaştri )

CRISTI : Eram sigur că e blondă ( mormăie pentru el) Şi …staţi demult aici ?

REBECA : Nu ştiu, nu cunosc ceasul .Nu contează, când eşti copil, timpul nu contează!

CRISTI : Asta aşa e …Ai văzut pe cineva, vreun om mare, adult poate ….de când stai aici ? De când eşti aici ?

REBECA : Nu, n-am observat. Eu când mă joc, mă joc! (categorică)

CRISTI : Dar de ce te-ai aşezat în drum ? Dacă te calcă o maşină ?

REBECA : De câte ori să-ţi spun că aici nu e drum ? E moşia prinţesei Cora!

CRISTI : Eu nu cred că e aici , … poate e mai încolo.

REBECA : E peste tot, şi apoi aici mi-a zis să mă opresc, că e locul ei preferat! Prinţesele nu mint niciodată, de asta poţi fii sigur, fără să verifici!

CRISTI ( se aşează lângă ea, pe jos) : Prinţesele nu vorbesc cu oricine.

REBECA : Ai informaţii greşite. Aici, toată lumea vorbeşte cu toată lumea!

CRISTI : Nu e aşa, tu deţii informaţii greşite. Eşti mică, nu ştii multe .

REBECA : Ba ştiu destule şi mai ales, nu uit nimic! Tu nu vezi bine, fiindcă alergi repede şi bezmetic ! Ia-o pe Cora şi vorbeşte cu ea, convinge-te ( îi pune păpuşa în braţe, deşi el se împotriveşte )

CRISTI (încurcat, neîndemanatic, o pune jos, dar în faţa lui) : Eu nu ştiu ….

REBECA ( vorbeşte păpuşii, complice) : Eu ţi-am zis să ai răbdare, că o să apară şi prinţul tău! (îi face cu ochiul păpuşii apoi i se adresează lui ) Şi prinţesa Cora are 30 de ani …

CRISTI( derutat) : Da ? De unde ştii ? Şi de unde ştii câţi ani am eu ?

REBECA : Vai! Știe toată lumea când e ziua de naştere a prinţesei şi câţi ani face! Ea nu primeşte cadouri, face cadouri tuturor de ziua ei. Tu pe ce lume trăieşti ?

CRISTI : Pe …Eu sunt mai singuratec …

REBECA : Adică, nu-ţi plac oamenii ?

CRISTI : Îmi plac …unii …, unele …( vorbeşte neconvins)

REBECA (sare in picioare) : A, deci ştiu : eşti timid! O să te ajut eu să vorbeşti când ai ceva de spus! Ştii alfabetul ?

CRISTI : Ce ? Cum ?

REBECA : O să trebuiască să am răbdare cu tine. Se spune “poftim “

CRISTI : Poftim la ce ?

REBECA : Alfabetul, ştii, literele …a, b, c, d, e …

CRISTI : Ce e cu el ?

REBECA : Îl ştii ? Îl mai ştii ?

CRISTI : Da, sigur, am fost la şcoală .

REBECA : Unii merg la şcoală ca raţa prin apă .

CRISTI : Ce ? Raţa merge degeaba prin apă ?

REBECA : Dacă trece de mai multe ori prin aceeaşi apă pe zi, da .

CRISTI( se scarpină, încurcat, nervos, în cap) : Eşti foarte vorbăreaţă…

REBECA : Mulţumesc de compliment, semăn cu bunica la capitolul ăsta!

CRISTI : Unde e bunica ta acum ?

REBECA : Acasă la ea .

CRISTI : Unde, mai exact ?

REBECA : Nu am voie să spun la străini adresa rudelor. Cum te cheamă ?

CRISTI : Constantin.

REBECA : Şi mai cum ?

CRISTI : Carapacea .

REBECA : Şi mai ai … vreun nume ?

CRISTI : Cristian .

REBECA : Vai, ce nume lungi ai …Mama ta cum te strigă ?

CRISTI : Gigi .

REBECA(izbucneşte în râs) : Îşi bate joc de tine ?

CRISTI : Nu, aşa mă alintă ea …

REBECA : Şi tu cum îi spui lu’ mama acum, că eşti mare ?

CRISTI : Mama, normal.

REBECA : Cum o cheamă pe mama ta ?

CRISTI : De ce te interesează ? E mama, simplu.

REBECA : Ei, orice mamă are un nume! Când se întâlnesc două mame între ele, la

piaţă, nu îşi spun “bună ziua, mamă de copil, “ bună ziua, mamă de copil”, nu ?

CRISTI : Ai dreptate, micuţo.

REBECA : Ai uitat să mă întrebi cum mă cheamă … (cochetă)

CRISTI : Eşti isteaţă foc…şi nu uiţi nimic …

REBECA : Vrei să ştii cum mă cheamă ?

CRISTI : Şi foarte îndrăzneaţă .

REBECA (dramatizează) : Vai, nu vrei să fii prietenul meu! Nici măcar nu vrei să ştii

cum mă cheamă! ( plânge ; el nu ştie cum să o oprească din plâns, se uită în jur, disperat)

CRISTI (strigă) : Mama la fetiţa asta …

REBECA (urlă mai tare) : Vezi ? Dacă nu ştii cum mă cheamă, strigi la pereţi! Nepriceputule!

CRISTI (izbucneşte nervos) : Ce aveţi toţi cu mine ? De ce trebuie să rezolv eu probleme nerezolvabile ? Vreau şi eu puţină linişte. Cum te cheamă ?

REBECA ( se opreşte brusc din plâns) : Te rog frumos .

CRISTI : Da, te rog, spune-mi cum te strigă …

REBECA ( arţăgoasă, nu mai e amabilă): Da’ de ce vrei să ştii ?

CRISTI : Ca să facem pace pe domeniu .

REBECA( cochetă) : Nu pot să-ţi spun!

CRISTI : De ce ?

REBECA : Trebuie să-mi dovedeşti că eşti om bun .

CRISTI : Da, sunt bun, serios, îmi văd de treaba mea .

REBECA : Ai animale acasă ? Câine ? Sau pisică ? Sau măcar un peştişor mic ?

CRISTI : Nu, n-am. Am ...doar peşte la conservă, în frigider .

REBECA (îngrozită) : Vai! Mănânci peşti omorâţi ?

CRISTI ( se disculpă) : Multă lume mănâncă.

REBECA : Doar n-au făcut şi conserve de câine ?

CRISTI : Nu, n-am auzit .

REBECA : Oamenii mari sunt nişte barbari. Eu n-am să cresc mare niciodată .

CRISTI( ton ameninţător) : Asta nu se poate ...niciodată!

REBECA (se ridică la el, cu pumnii strânşi) : O să mă împiedici tu ? Eu sunt Rebeca Marcu şi fac doar ce vreau eu! Ups! Ţi-am spus numele meu ...M-ai tras de limbă. Eşti periculos! Zii, cine mă împiedică să rămân copil ?

CRISTI : Nu, nu eu, eu nu sunt aşa periculos. .. Natura .

REBECA : Ce treabă are natura cu mine ? Are ea alte treburi mai importante.

CRISTI : Nu natura – natură, ci natura umană. În fine, o să vezi tu ce ţi se întâmplă, în timp, nu trebuie să treacă prea mult timp ...

REBECA ( începe iar să plângă) : Mă ameninţi ? Ai zis că eşti om bun ...

CRISTI( se bâlbâie) : Iartă-mă, nu ştiu cum să mă comport cu copiii ...Adevărul doare .

REBECA (mai veselă) : Ca atunci când tu erai de vârsta mea ... adevărul e bun, să ştii, e foarte apreciat aici, ca să dormi bine noaptea .

CRISTI : Nu mai ţin minte cum eram atunci ...

REBECA( uimită) : Nu te cred! Cum să nu ţii minte ceva atât de important ?

CRISTI : Am uitat totul.

REBECA : Eşti uituc ?

CRISTI( simplu, ridică din umeri) : Cred că da .

REBECA : Păi atunci să iei pastile!

CRISTI : Mă simt bine aşa .

REBECA : Arăţi tare nefericit .

CRISTI : Ştii tu cum arată un om fericit ?

REBECA (izbucneşte în râs) : Aşa, ca mine .

CRISTI : Nimeni nu e şi nu va fi ca tine! Nici tu, peste un an, nu vei mai fi aşa ...

REBECA : De aceea sunt toţi oamenii mai mult trişti ?

CRISTI : Aşa trebuie să fie.

REBECA( categorică) : Ba nu trebuie! Te doare ceva ?

CRISTI : Acum, nu .

REBECA : Atunci, de ce să fii trist ?

CRISTI : Păi am întârziat la lucru şi sunt îngrijorat. Unde e toată lumea ?

REBECA : În treaba ei .

CRISTI : Exact. Numai eu nu sunt în treaba mea .

REBECA : Poate că eşti, dar nu-ţi dai seama ...

CRISTI ( închide ochii şi numără precipitat, încercând să se calmeze) : 0, 1, 2 ( pauză, inspiră-expiră) 4, 6, 8, 10 ...

REBECA : Te-ai calmat ? Că de numărat ...văd că ştii nişte numere!

CRISTI : Numerele sunt puternice, îmi dau siguranţă .

REBECA : Zău ? Cum ?

CRISTI : Simplu. Numerele sunt seci, reci .

REBECA : Dacă foloseai cuvinte ...aveau sentimente ?

CRISTI : Da, cuvintele sunt calde, încălzesc, sunt înşelătoare .

REBECA : Eşti ciudat. Câţi ani ai ?

CRISTI : Cum adică ? În cifre ?

REBECA : Da, ai şi tu o vârstă în cifre matematice, nu ?

CRISTI : Am trecut de treizeci ...

REBECA : Atunci ai voie să bei un ceai calmant ...( îi toarnă o ceaşcă de ceai imaginar)

CRISTI : Nu beau ceai, mulţumesc .

REBECA( serioasă, insistă ca el să ia ceaşca) : E cafea!

CRISTI( ia ceaşca imaginară) : A, bine, cafea mai merge.

REBECA : Mai trebuie zahăr ?

CRISTI( intrat în joc) : Nu, e bună aşa ...

REBECA ( murmură nemulţumită) : Măcar mulţumesc puteai să spui ...

CRISTI (spăşit): Mersi, eşti foarte dulce ...

REBECA : Eram sigură că ai ceva de comentat .

CRISTI : Nu, nu, voiam să spun că tu eşti foarte dulce că te-ai gândit să-mi faci cafea. Ce defect poate avea o cafea imaginară ? Cafeaua imaginară e perfectă!

REBECA : Aşa e mai bine. Bea-o repede, că începe ora de dans .

CRISTI : Da ? Poftim ? Cine dansează ?(se îneacă cu „cafea”)

REBECA ( se uită la ceas) : E 10:30. Începe ora de dans.

CRISTI : N-am dansat în viaţa mea şi nici nu vreau să ...

REBECA (categorică): Ei, lasă comentariile, că eu nu sunt mama ta!

CRISTI : Ai zis că nu cunoşti ceasul!

REBECA : Am mai crescut de atunci şi eu mereu învăţ câte ceva ( îşi întinde mâinile,

picioarele, fredonează ceva până se aude o muzică suavă de balet şi fata face câteva piruete, semireuşite) Hai, fă-ţi încălzirea, învârte-te.

CRISTI (cu braţele încrucişate) : Nu pot, ameţesc .

REBECA : Şi ce dacă ? Crezi că n-o să-ţi treacă ?

CRISTI : Şi dacă nu-mi trece, ce mă fac ?

REBECA : Simplu : o să treci drept un om ameţit! Ce întrebări copilăreşti pui. ..

CRISTI : Pot să pun şi întrebări mai avansate şi inteligente ...

REBECA : Şi acum te superi ca un copil .

CRISTI( mirat) : Tu faci ironii fine cu mine ?

REBECA : Nu ştiu ce înseamnă „ironie”.

CRISTI : Mai bine nu-ţi explic, că prinzi repede .

REBECA : Ba vreau să-mi explici, spune-mi.

CRISTI : E ceva complicat şi rafinat şi subtil ...

REBECA : A, da, desigur, ştiu că sunt o persoană complicată şi rafinată!

CRISTI : Desigur, doar eşti prietenă şi-ţi bei ceaiul cu toate prinţesele!

REBECA ( gravă) : Asta a fost o ironie ?

CRISTI( izbucneşte în râs) : Asta e! Cred că părinţii tăi sunt mândrii de tine!

REBECA : Eu nu cred că mă cunosc prea bine, nu prea comunicăm. Tata e regizor de teatru şi mai mult vorbeşte cu personajele lui favorite iar mama e creatoare de modă modernă şi scumpă. Bonei mele îi curge scuipatul din gură când vorbeşte şi pe deasupra e şi rârâită şi nu înţeleg nimic din gura ei dar mamei îi place că are accent franţuzesc.

Noroc cu bucătăreasa că e vorbăreaţă şi îi place de mine, dar ea vine o dată la trei zile şi mama nu mă lasă să stau cu ea, că-mi prind hainele miros de ceapă! Dar eu mă strecor la bucătărie şi mă ascund sub masă când vine mama să dea comanda de mâncare. Bucătăreasa Maria m-a învăţat o grămadă de lucruri folositoare : să fac cornete de hârtie, zmeu din carton, să scriu SOS, să aprind focul fără chibrite, cum să ajung pe lună când e lună plină ...dar astea toate sunt secrete, nu pot să le dezvălui. Tu cu cine vorbeşti când ai ceva de vorbit şi trebuie să vorbeşti ca să nu te sufoci ?

CRISTI ( surprins) : Eu ? N-am prea multe de spus pe lumea asta .

REBECA : Şi când ai, totuşi ..., cui spui ?

CRISTI : Spun cui trebuie .

REBECA : Într-un singur cuvânt ? Reuşeşti ?

CRISTI : Da.

REBECA : De ce nu în mai multe ?

CRISTI : Pierd timp.

REBECA : Ce faci cu timpul ?

CRISTI : Ce vreau eu. Timpul meu e valoros .

REBECA : Şi în timpul tău nu vorbeşti ?

CRISTI : Nu, că pierd timpul.

REBECA : Şi faci lucruri valoroase în timpul tău liber ?

CRISTI : Câteodată, doar stau şi mă uit la pereţi .

REBECA ( ochii mari) : Glumeşti ?

CRISTI : Nu. E un lux, când eşti adult, să stai cu ochii pe pereţi .

REBECA : Glumeşti ? Sau vezi ceva pe pereţi ? Ai pereţi magici acasă la tine ? Sau te uiţi pe orice pereţi ?

CRISTI : Nu, pe pereţi albi nu pot să mă uit .

REBECA : De ce ? Ameţeşti ?

CRISTI: Nu, îmi amintesc de spital şi-mi fac rău.

REBECA : Ai stat în spital ? Am auzit că miroase urât în spital, poţi chiar să te îmbolnăveşti numai de la miros.

CRISTI : Nu eu, bunica mea preferată. Eu am mers zilnic la ea, în salon, timp de cinci luni de zile .

REBECA : A murit şi toţi te minţeau că o să se facă bine ?

CRISTI : Îi duceam în fiecare zi iaurtul pe care îl primeam la şcoală, să se facă bine, fiindcă avea lipsă de calciu, îmi spuneau adulţii ...a murit de cancer .

REBECA : E o boală de la care se moare ?

CRISTI : Dacă nu e depistată la timp, da .

REBECA : Şi, când murim, ce se întâmplă ?

CRISTI : Vin alţii şi ne iau locul.

REBECA : Alţii..., tot ca noi, sau altfel ?

CRISTI : Habar n-am, nu ştiu.

REBECA : Eşti cam prostănac, nu ştii o grămadă de lucruri .

CRISTI : Asta aşa e .

REBECA : Nu vrei să fii altfel ?

CRISTI (ridică din umeri): Nu ştiu cum .

REBECA : E simplu. Nu ţi-a zis nimeni ? Întotdeauna se începe de la zero.

CRISTI : Unde e zero ?

REBECA : Unde e nimic.

CRISTI : Păi mie nu-mi trebuie nimic, îmi trebuie ceva. Nu ştiu de unde să încep .

REBECA : Eu cred că vrei să facă altul treaba pentru tine .

CRISTI : Nu e adevărat, vreau doar să fiu lăsat în pace, să-mi fac treaba mea, dar de peste tot apar oameni care mă întreabă „ce faci ? „, „cum îţi merge la servici ?”, „

Ai văzut meciul de aseară ?„, „te simţi bine?”, şi eu trebuie să caut răspunsul la întrebările astea prefăcut amabile şi rămân în urmă cu treaba, şi mai sunt etichetat! culmea! că sunt leneş, nu-mi fac treaba şi nu vorbesc cu lumea!

REBECA : Păi nu prea vorbeşti, trebuie să-ţi tragă lumea vorbele din gură cu cleştele .

CRISTI : Păi dacă n-am nimic de spus! ( ridică braţele, enervat)

REBECA : Când eşti întrebat, trebuie să răspunzi. Cât e ceasul ?

CRISTI( se uită la ceas) : Vai de mine! E 11:40. Am întârziat trei ore la servici .

REBECA : Stai liniştit, n-ai întârziat, azi e duminică .

CRISTI : Ba nu e, azi e luni, sunt sigur.

REBECA : Ar fi trebuit, dar prinţesa Cora a făcut o vrajă şi a dat timpul înapoi, aşa că e iar duminică .

CRISTI : Aiurea! Asta nu se poate!

REBECA : Dacă îţi spun eu ...Întreabă pe cine vrei .

CRISTI : Aş întreba ...(se uită în jur), dar unde e toată lumea ?

REBECA : Asta nu ştiu nici eu, dar poate că nici tu nu trebuia să fii aici .Ar fii trebuit să fii la treaba ta, dar cum tu nu eşti niciodată în treaba ta, nimereşti în treaba altora .

CRISTI(emite o ipoteză, îngrozit) : Doar nu sunt cumva ...într-un vis de-al tău ?

REBECA (lung) : Daaa....Ai vrea tu, eu visez frumos ...

CRISTI : Dă-mi drumul imediat. Trezeşte-te! Trezeşte-mă, fă ceva.

REBECA : Stai calm, o să se întâmple la un moment dat .

CRISTI : La mine e luni...

REBECA : Nu contează ziua, eşti prizonierul prinţesei Cora!

CRISTI : Suntem în visul prinţesei ? Adică, al păpuşii ?

REBECA : Nu ştiu sigur-sigur , dar mie îmi convine .

CRISTI : Şi eu ce fac ? Că mie nu-mi convine! Cum scap de aici ?

REBECA : Aplici vorba lui Socrate : te înscrii în peisaj .

CRISTI : Poftim ? Îl cunoşti pe Socrate ?

REBECA : Sigur, are 14 ani şi e fratele Eugeniei, care are 8. Socrate vrea să se facă scriitor celebru, scrie şi în versuri şi în rânduri ....scrie şi pe garduri , şi pe pereţi, a ajuns chiar şi pe tavanul cerului plin de stele...

CRISTI: Scrie pe cer?

REBECA : Aşa zice el, are coli negre cu puncte albe .

CRISTI : Da aveţi imaginaţie , nu glumă .

REBECA (îşi toarnă iar ceai imginar) : Avem, avem, de la ceai n-i se trage. Sigur nu vrei o ceaşcă de ceai ?

CRISTI : Ţi-am spus că nu-mi place .

REBECA : Dar e foarte sănătos .

CRISTI : Dar nu mă doare nimic!

REBECA : Ei, o să te doară ...într-o zi .

CRISTI (râzând) : Eşti foarte înţeleaptă!

REBECA : Da, mi s-a mai spus, nu prea mai sunt copii de vârsta mea şi sunt nevoită să-mi petrec timpul cu adulţii .

CRISTI : Unde sunt copiii de vârsta ta ?

REBECA : Sunt toţi în China! Iar restul stau închişi în casă că e periculos afară şi trebuie să crească .

CRISTI : Pentru tine nu e periculos ?

REBECA : Eu sunt curajoasă şi nu suport să fiu închisă în casă .

CRISTI : Am observat. Nu ţi-au spus părinţii să nu vorbeşti cu străinii ?

REBECA : Ba mi-au zis să mă feresc de oamenii răi .

CRISTI: De unde ştii că eu nu sunt un om rău ?

REBECA : Oamenii răi nu stau de vorbă cu copiii. Îi bat direct, îi maltratează, îi răpesc Tu eşti un om bun.

CRISTI(emoţionat) : Mulţumesc .

REBECA : Dar prea singuratic, şi sperios .

CRISTI : Da, mi-e frică de viaţă. La şcoală tremuram de frica profesorilor, la lucru tremur de frica şefilor .

REBECA : De ce ţi-e frică ?De cine ?

CRISTI : De necunoscut, de oameni, de situaţii neprevăzute ...

REBECA : Nu te poate învăţa nimeni să nu-ţi mai fie frică ?Ce te învaţă la şcoală ?

CRISTI : Să scrii, să citeşti, să memorezi chestii...

REBECA : Cum ? Dacă vreau să mă fac croitoreasă, la ce-mi trebuie versuri în cap ?

CRISTI : Să ai un suflet sensibil .

REBECA : Adică, să fii slab!

CRISTI : Ăăă, cred că da ...

REBECA : Atunci nu mă mai duc la şcoală, ...sau văd eu, mă duc vreun an, doi ...

CRISTI : Ba o să mergi mai mult ...., cel puţin 12 .

REBECA : 12 ? Eu ? Nu cred.

CRISTI : Ei, or să mai fie şi vacanţe, nu te speria ...

REBECA : E, atunci o să mă mai gândesc, dacă vacanţele sunt egale cu timpul de şcoală

, mai merge. (tăcere) Şi acum ţi-e frică ? Şi noi suntem neprevăzute în programul tău ...

CRISTI : M-am mai liniştit, eşti un copil bun ...şi uite copacul ăsta cu flori ( apare în scenă un copăcel înflorit, îi miroase floarea, cu nesaţ) Extraordinar. Ce parfum discret ... şi e şi gratis!

REBECA : Parcă n-ai mai văzut o floare în viaţa ta. Eşti cam emotiv pentru vârsta ta înaintată .

CRISTI : Întotdeauna am fost emotiv, ar fi trebuit să-mi treacă până acum, e groaznic să roşeşti în faţa unui copil sau a unei femei, fie ea şi urâtă!

REBECA (categorică): Nici un om nu e urât .

CRISTI : Ba da, sunt mulţi oameni urâţi ....sunt cocoşaţi, şchiopi, ciungi, diformi ...

REBECA : Nu sunt deloc urâţi! Sunt doar cocoşaţi, şchiopi ...

CRISTI (ton răutăcios): Ba sunt urâţi şi lumea îi urăşte, nu vrea să-i vadă!

REBECA : Vorbeşti prostii! Eu nu urăsc pe nimeni .

CRISTI : Tu nu cunoşti încă sentimentul de ură, eşti încă inocentă .

REBECA : Aşa voi fi mereu!

CRISTI : E posibil! Atunci, te vor urâ pe tine alţii .

REBECA : De ce să mă urască ?

CRISIT : Pentru seninătatea şi inocenţa ta .

REBECA (categorică) N-o să le dau voie să mă urască!

CRISTI (râde) : Nu trebuie să le dai tu voie sau să-şi ceară ei voie. E în firea negativă a omului!

REBECA : Nu te cred .Vrei doar să mă sperii, răule! Să ştii că n-o să reuşeşti! Eu sunt puternică. Nu mi-ai spus nimic frumos până acum. Tu nu ştii oameni buni şi frumoşi?Tu ce oameni cunoşti ? Tu nu te-ai jucat cu jucării când erai mic ?

CRISTI(se aşază lângă ea, îşi dă haina jos) : Nu prea aveam jucării. Până am mers la şcoală m-am tot jucat cu un camion cu două roţi şi o remorcă crăpată, doi cai din plastic negru, cu trei picioare şi cu bidoane goale de detergent lichid pe post de popice. N-am avut niciodată jucării frumoase, ca ale tale ...

REBECA (miloasă) : Îmi pare rău ...dacă îţi place vreo jucărie de aici, poţi să te joci cu ea ...poţi chiar să o iei acasă ...(generoasa)

CRISTI( ia un elicopter , îi învârte elicea , melancolic ) : Cât am plâns, când aveam 9 ani, pentru un elicopter ca ăsta ....

REBECA : Nu l-ai primit niciodată ?

CRISTI : Nu. Mi-am cumpărat eu unul, când am împlinit 29 de ani. Mă mai joc în wekend cu el, prin casă ..., de fapt, în baie, cu perdelele trase şi uşa închisă, să nu mă vadă cineva, să zică că am înnebunit.

Se lasă o tăcere apăsătoare.

REBECA (veselă) : Trebuie să o distrezi pe prinţesă, prinţesei nu-i plac poveştile triste. Ştii poveşti cu haz ?

CRISTI : Nu, nici poveşti, nici haz n-am .

REBECA : Ai cam multe deficienţe .

CRISTI : Nu poţi să le ştii pe toate în viaţă!

REBECA : Şi atunci ce te faci ? Nu poţi să o dezamăgeşti pe prinţesă!

CRISTI : Plec .(vrea să se ridice ..şi nu prea ar vrea ...)

REBECA : Nu poţi, porţile palatului sunt încuiate .

CRISTI : Mă duc şi mă ascund în toaletă .

REBECA : Nu e deloc frumos! Şi până când sa stai acolo ?

CRISTI : Dar e practic.

REBECA : Atunci de ce ai mai venit în vizită ?!!

CRISTI : Din greşeală, probabil. Se mai rătăceşte omul .

REBECA : Pierzi o ocazie unică .

CRISTI : Pe prinţese să le viziteze prinţii! (categoric) Eu sunt un broscoi .

REBECA : Poţi să fii tot ce vrei tu!

CRISTI : Ştiu sigur că nu vreau să fiu prinţ .

REBECA : De ce ?

CRISTI : Fiindcă are servitori.

REBECA : Şi nu vrei să fii servit ?

CRISTI : Aş avea parte de o servire proastă, sunt sigur. M-ar bârfi şi m-ar urâ .

REBECA : Ce pesimist eşti! Şi câte fixuri ai! Care sunt desenele tale preferate ?

CRISTI : Nu prea mi-au plăcut desenele, toată lumea se bătea cu toată lumea dar nimeni nu murea. . ., în viaţă se mai şi moare .

REBECA : Totuşi, te-ai uitat şi tu la vreunul ..., ai avut vreunul preferat , nu ?

CRISTI : De ce vrei să ştii ?

REBECA : Să vedem dacă suntem compacţi ...

CRISTI : Compatibili, vrei să spui ...

REBECA : Se poate. Deci ...

CRISTI : Insişti ? Să zicem ..Tom şi Jerry .

REBECA : Bun, povesteşte un episod ....

CRISTI : Păi, cum ?

REBECA : Cu vorbe .

CRISTI : Ştiţi voi , e cu Tom, pisica cu blana gri, cuminte, care e sâcâit de Jerry, şoricelul şmecher şi inventiv care îl bate mai mereu pe Tom.

REBECA : Mai departe ...povesteşte, prinţesa aşteaptă. Dacă nu, ţi se va tăia capul! (strigă ea tare, gros, vorbind în numele prinţesei) Povesteşte cu haz!

CRISTI (repede, alandala): Păi Tom apare în costum roşu de baie, pe plajă, normal, nisip fierbinte ...aleargă fericit să plonjeje în apă şi când plonjează, artistic, dar vine refluxul aşa că el cade în cap, pe uscat şi se umple de gunoaie ...dar întâlneşte pe pisicuţa atrăgătoare şi i se pune în braţe şi îi mănâncă cârnaţii . Şi şoricelul Jerry e în coşul de picnic, îi mănâncă mâncarea, nu pentru mult timp căci Tom îl descoperă şi îl aleargă cu o paletă de muşte până ajunge să bată un crab ...care îi face coada de motan franjuri .Apoi Tom bea cafea cu nisip si mâncă sandwici cu scoici care îi fac să-i cadă dinţii. Apoi şmecherul de Jery vopseşte un butuc de lemn din mijlocul mării ca pe o gagi...pardon, ca pe o femeie frumoasă hawaiană, iar Tom, galant, se aruncă în cap să o salveze .Jerry pleacă pe mare în coşul de picnic transformat în vaporaş cu velă...Gata .

REBECA( îşi pune mâinile în cap) : Mamă, mamă, ce masacru! Mă întreb cum povesteşti tu „Capra cu trei iezi „!

CRISTI : Prinţesa e dezamăgită de povestirea mea ?

REBECA : Da, foarte ... totuşi ...apreciază efortul, o să îţi mai dea o şansă .Ce stai aşa ? Fă conversaţie.

CRISTI ( se aşază lângă păpuşă, murmură timid) : Bună ziua, prinţesă!

REBECA ( îi şopteşte discret) : N-ai voie să te aşezi fără permisiunea ei ...

El se ridică, perplex.

REBECA : De ce te aşezi ?Eşti deja obosit ? Abia e dimineaţă .

CRISTI : Adevărat. Dar încep să mă simt pierdut ...

REBECA : Putem să ne aşezăm, avem încuvinţarea regală. ( se aşează iar Rebeca îi face semne din cap, lui, să îndrăznească )

CRISTI : Astăzi va fi frumos. Nici vântul nu bate, nici ceasul nu ticăie ...

REBECA (şuşoteşte iar) : Nu poţi să vorbeşti cu prinţesa despre vreme, ea n-are timp de pierdut cu prostii. Spune-i despre ultima carte pe care ai citit-o. Şi ea e o cititoare dependentă de poveşti bune.

CRISTI : Am recitit zilele acestea „Enigma Otiliei „ .

REBECA : Bun subiect, prinţesa e prietenă cu Otilia, e bine să aveţi cunoştinţe comune .

CRISTI : Păi, Otilia nu există ...

REBECA : Cum să nu existe ? Tocmai ai reaflat enigmele ei .

CRISTI: E o invenţie de-a lui Călinescu .

REBECA : Cine e Călinescu ?

CRISTI : El a scris despre Otilia .

REBECA : O cunoştea bine ? Îi cam place bârfa şi umblă cu vorba, ha ?

CRISTI : Cred că el însuşi era Otilia .

REBECA : Imposibil! Doar dacă pe Otilia o cheamă şi Călinescu .

CRISTI : E scriitorul. Autorul. Inventatorul .

REBECA : Cum ? Scriitorii îşi permit să inventeze poveşti neadevărate ?

CRISTI : Unele sunt adevărate, altele nu. Altele sunt un pic inventate ...

REBECA : De ce ?

CRISTI : Ca să facă lumea mai bună!

REBECA : Cum ? Cum să o facă mai bună dacă nimeni nu citeşte ?

CRISTI : E, mai citim, câte unii dintre noi ...

REBECA : Câţi ?

CRISTI : Unii, care vor. E opţional .

REBECA : Câţi ?

CRISTI : Nu ştie nimeni .

REBECA : Tu de ce citeşti poveşti inventate ?

CRISTI : Să cunosc oameni grozavi şi interesanţi .

REBECA : De ce nu cauţi în jurul tău ?

CRISTI : Am căutat, dar nu sunt .

REBECA : Ai căutat bine ?

CRISTI : Da ...cred ..., probabil ...

REBECA : Ce înseamnă „probabil” ?

CRISTI : Aproape nimic ...

REBECA : Atunci de ce îl foloseşti ? Şi cât e aproape nimic ?

CRISTI : Adică, acolo, nişte firimituri ...

REBECA : Există firimituri de cuvinte ?

CRISTI(râde) : Da, resturi ...., resturi de cuvinte.

REBECA : N-am zis resturi, ci firimituri.

CRISTI : Tot aia e .

REBECA : Ba nu e deloc ! Firmiturile le mai poţi folosi , resturile nu!

CRISTI : Eşti vehementă când vrei tu!

REBECA : N-am auzit cuvântul ăsta –vehement-, dar pun pariu că n-are nimic cu mentă.

CRISTI : Ai câştigat pariul.

REBECA : Prinţesa zice că cravata nu se potriveşte cu costumul .

El îşi dă jos cravata, o pune în buzunar, o priveşte lung ...apoi aruncă cravata .

REBECA : Ce părere ai despre cât a crescut consumul de soia în Europa ?

CRISTI : Eu, unul, nu am contribuit la aceasta. Nu consum soia.

REBECA : Prinţesa îşi cere scuze, dar nu poate să se abţină să nu observe că nici ciorapii nu se potrivesc cu costumul .

CRISTI( jenat, trage de pantaloni, să acopere ciorapii): Da, ştiu, dar e singura pereche neruptă care mi-a rămas întreagă .

REBECA : De ce nu-ţi cumperi alta ?

CRISTI : Am salariu mic ...

REBECA : Şi nu-ţi ajung măcar de ciorapi ?

CRISTI(jenat) : Am multe de cumpărat toată ziua, iar salariu e doar o dată pe lună ...

REBECA. Îţi dau alocaţia mea să-ţi iei ciorapi, pe data de zece a lunii .

CRISTI : Şşşttt, cum poţi să spui aşa ceva ?! Nu, mă descurc eu ...

REBECA : Cum vrei ...Prinţesa zice că ar fi bine să treci şi pe la frizer ( el îşi trece mâna

prin păr de mai multe ori, da! convins că trebuie să treacă şi pe la frizer ) Nu prea te îngrijeşti pe tine. Ce faci toată ziua când nu eşti la lucru ?

CRISTI : Vorbesc cu prinţese imaginare ...( mormăie, crezând că nu va fi auzit)

REBECA : Ori ai fost ironic, ori eşti bolnav. Oricum, e grav. Prinţesa ar vrea să ştie pe cine iubeşti mai mult pe lumea asta, dar să fii foarte sincer .

CRISTI : Nu iubesc pe nimeni. Sincer .

REBECA : Serios ? De ce ?

CRISTI : E mai bine aşa, trăiesc mai uşor .

REBECA : Cine ţi-a zis una ca asta ?

CRISTI : Am verificat eu. Şi încă verific .

REBECA : Ai o viaţă de robot, prinţesa e îngrozită!

CRISTI : Da, aproximativ, aşa e. Dar citesc mult .

REBECA : Şi la ce-ţi foloseşte ?

CRISTI : E unul din puţinele lucruri care mă face fericit .

REBECA : Faptul că deţii informaţii te face fericit ? Nici măcar nu foloseşti informaţia .

CRISTI : Cum să n-o folosesc ? O folosesc când se iveşte ocazia .

REBECA : Păi nici măcar nu ştii o poveste cu haz!

CRISTI : Păi dacă nu-mi plac!

REBECA : Eşti incoerent, nu ştii ce vrei ...N-ai vrea să fii nemuritor, ca prinţesele ?

CRISTI : Doamne fereşte! O să mor de plictiseală!

REBECA : Ce e „plictiseală” ?

CRISTI : Când n-ai ce să faci, sau când nu-ţi place ce faci, dar trebuie să faci.

REBECA : De ce să faci ce nu-ţi place ?

CRISTI : Aşa se întâmplă când creşti mare .

REBECA : De ce nu schimbaţi lucrurile, dacă nu vă place?

CRISTI : Pentru că oamenii mari nu se pot pune de acord .

REBECA : Tu ai încercat să schimbi lucrurile, de când te-ai făcut mare ?

CRISTI : Sincer, nu. Sunt ocupat .

REBECA : Da ? Cu ce ?

CRISTI : Mai am peste 867 de cărţi de citit de pe lista mea de preferinţe, plus vreo 300

de recitit, fiindcă unele cărţi trebuie recitite o dată la cinci ani, iar în wekend mai am un job, strâng bani să merg la Barcelona .

REBECA : Ce e la Barcelona ?

CRISTI : Un vis. ( visător) Tu nu visezi ?

REBECA : O, ba da, mereu visez că trăiesc într-un tărâm vrăjit unde cresc şniţele în copac. Nu mă mai satur de şniţele .

CRISTI : Porcul e animalul tău preferat ?

REBECA : Nu. Cămila .

CRISTI : Mănânci şi şniţele din cămilă ?

REBECA : Nuu, merg la Zoo să îi admir gâtul lung şi privirea bleagă, iar când începe să meargă (râde) zici că e o curcă beată. E simpatică.

CRISTI : Eşti carnivoră, ha ?

REBECA : Trebuie să fiu, trebuie să mănânc multă carne, vreau să cresc repede .

CRISTI : Să bei şi multă apă!

REBECA : Beau, desigur .

CRISTI : Şi să nu te enervezi!

REBECA : Nu mă enervez, sunt calmă .

CRISTI : Să râzi mult .

REBECA ( izbucneşte în râs) : De câte ori pe zi ? (întreabă brusc)

CRISTI : De cât mai multe ori ...

REBECA ( serioasă) :Tu de ce nu râzi ?

CRISTI : De prost .

REBECA : Îţi lipseşte ceva ?

CRISTI : Da, mai multe. De fapt, n-am nimic ...

REBECA : Şi ce mai aştepţi ? Fă rost de ce-ţi lipseşte .

CRISTI : Prea târziu ...

REBECA : Până nu vine sfârşitul, mai e întotdeauna timp! Luptă! luptă toată viaţa! viaţa e o luptă ...Mh ( se opreşte din recitat) Cât timp e „toată viaţa „ ?

CRISTI : Toate zilele tale.

REBECA : Şi câte zile am ?

CRISTI : Nu ştie nimeni .

REBECA : Tu ai mai multe ca mine ?

CRISTI : Până acuma, da.

REBECA: Doar zile, sau se pun şi nopţile, când dormim ?

CRISTI : Şi nopţile .

REBECA (cade pe gânduri, ia repede o coală albă de desen şi desenează; apoi îi arată): Îţi place desenul meu ? ( sunt două linii paralele, roşii )

CRISTI ( nedumerit) : Liniile astea două ? Roşii? E terminat desenul ?

REBECA : Desigur. Nu vezi soarele de pe cer ? Şi mii de fluturi care zburdă liber ? Uite aici un copil care mănâncă îngheţată .Şi doi cai albi. Uite-o şi pe Alba ca Zăpada, deşii nu e zăpadă deloc.

CRISTI : Toate astea sunt între cele două dungi roşii ?

REBECA : Ei, şi sub, şi peste .

CRISTI (ia şi el o coală şi un creion şi face un copac simplu, din linii) : Ce vezi aici ?

REBECA : Eşti tu reîncarnat într-un copac desfrunzit, singuratec, normal , nu puteai să mai faci un copăcel, acolo ...trist, îmbătrânit înainte de vreme, totuşi visător, cu mâinile spre cer, aşteptând ajutor de undeva, de oriunde .

CRISTI : Sunt doar câteva linii strâmbe ...

REBECA : Ai un vocabular sărac, prinţesa e dezamăgită. (îi dă nişte mărgele)Vrei să încerci nişte mărgele de-ale prinţesei ?

CRISTI : Nu, o să arăt ca un travestit .

REBECA : Doar aşa, în joacă, în glumă .

CRISTI : Niciodată!

REBECA : Răutăciosule. Atunci spune ceva ce n-a mai fost spus niciodată.

CRISTI : Ce pretenţioasă eşti!

REBECA : Asta mi s-a mai spus ...Gândeşte-te bine ..altfel, s-ar putea să-ţi pierzi capul!

CRISTI ( după o reflectare adâncă) : Clovnii sunt trişti, mereu trişti, pentru că pe ei n-are cine să-i facă să râdă!

REBECA ( rămâne cu gura cascată) : Să ştii că aşa e. Ai dreptate. Asta n-am mai auzit-o şi nici n-am gândit-o .Mai ştii vreuna ? Sau vreo poezie neinventată încă ? Prinţesa e iubitoare de poezie.

CRISTI (repede, fără să se gândească) : Am mâncat aseară-n vis / turnul Eiffel din Paris / peste care n-am pus sare / să nu-mi sare din căldare / că am mai adus şi acasă / că e mare şi surprinzător de gustoasă! toată lumea e mirată / vai! ce casă minunată! .

REBECA (izbucneşte în râs, aplaudă) : Bravo, de ce te-ai oprit ? N-am mai auzit aşa poezie haioasă! Şi ziceai că nu ştii chestii haioase ...

CRISTI ( intrat în transă) : şi-au venit la min la poartă / ca să-mi ceară o bucată / o mulţime de căţei, de maimuţe şi purcei / şi-au făcut un tărăboi de-a ieşit un nou război / noroc că nu s-a extins / că din vrajă m-am desprins / era doar un vis urât / aşa că n-am mai mâncat nimic / turnul Eiffel-i neclintit!

REBECA : Bravo, felicitări. E a ta personală ?

CRISTI : Poezia ? da ( uimit şi el de talentul lui spontan), incredibil ...eu nu sunt în stare nici să memorez două versuri, darminte să compun versuri pentru copii .

REBECA : Acuma, dacă îmi spui şi o minciună gogonată, te declar cavaler în regatul prinţesei Cora!

CRISTI : Asta ce înseamnă ?

REBECA : Că eşti oricând binevenit aici, eşti prieten pe viata .

CRISTI : Atunci, să mă gândesc serios la o minciună gogonată ( îşi frânge mâinile, e greu, apoi izbucneşte tare ) Mâine o să plouă cu bani de hartie, de la 5 la 7!

REBECA(râzând) : Vezi ? Tu te auzi ? Eşti artist şi te declar cavaler coral.

CRISTI( îngenunchează să fie făcut cavaler): Mă simt minunat, nu credeam că mă pot simţi atât de bine, atît de relaxat, în preajma unui copil. Parcă nici nu mai vreau să mă duc la muncă, vreau să stau aici, să ne jucăm.

REBECA : Da, nici eu nu vreau la grădiniţă . La grădiniţă e periculos, se dau mari lupte. Apare o răutăcioasă care spune tuturor : „nu eşti prietena noastră! să nu vorbiţi cu ea! ”şi toţi îţi întorc spatele şi gata! toată lumea s-a prăbuşit .

CRISTI : Dar vă trece supărarea în două minute ...

REBECA : Nu e adevărat, ne rămâne mereu în suflet .

CRISTI ( vrea să o mângăie, o vede că suferă; găseşte în buzunarul hainei câteva bomboane ) Vrei o bomboană de căpşuni ?( o tentează, întinzând mâna plină de bomboane)

REBECA : Nu. Vreau două .

CRISTI : Două odată ?

REBECA : De ce nu ? Două sunt mai bune decât una, normal.

CRISTI : Eşti hrăpăreaţă.

REBECA : Profit de orice ocazie, da.

CRISTI : Nemiloasă ? La nici 7 ani ?

REBECA : Primii şapte ani sunt cei mai importanţi , nu ? De unde ai bomboane aşa bune ? ( plescăie de plăcere)

CRISTI : De la un magazin, de lângă casa mea .

REBECA : Mai ai ? Dă-mi-le mie pe toate.

CRISTI : Nu ţi le dau, c-o să te doară burta .

REBECA : Dar n-o să le mănânc pe toate acum .

CRISTI : A, tu vrei doar să strângi ?

REBECA : Da, şi nu pentru mine, pentru prinţesă , regatul ei a cam sărăcit ( îi zice confidenţial, lângă ureche) Şi nu mai are nici vizitatori, e tristă mai mereu ...şi ei îi plac bomboanele, mănâncă pe furiş, am mirosit-o eu ...

CRISTI : Nu e frumos să miroşi oamenii sau să-i spionezi!

REBECA : Dar n-am făcut-o intenţionat!

CRISTI : Credeam că prinţesa ţi-e prietenă!

REBECA : Cum să-mi fie prietenă ? Nici măcar nu e la grădiniţă cu mine. Nu vezi că sunt domnişoara ei de companie ?

CRISTI : Ai zis că nu ai prieteni la grădiniţă ...

REBECA : N-am, dar eu încerc să-mi fac, sunt prietenoasă. Nu sunt eu de vină că sunt atât de deşteaptă. Nimeni nu vrea să se încurce cu un copil deştept.

CRISTI : În curând vei merge la şcoală, acolo îţi va prinde bine că eşti deşteaptă .

REBECA : Dar cu colegii va fi la fel, aşa e ? Tot n-o să am prieteni .

CRISTI : Ei, până la urmă, o să ai şi tu un prieten ... măcar unul, sunt sigur! ...Că admiratori o să ai destui, eşti frumuşică!

REBECA : Ce vrei să spui ? Că cu frumuseţea îţi faci mai uşor prieteni decât cu deştepteala ?

CRISTI : Trist, nu ? Şi, de fapt, o să fie prieteni falşi, mai degrabă duşmani .

REBECA : De ce ? De ce nu vor oamenii să fie prieteni ?

CRISTI : Fiindcă sunt în competiţie .

REBECA : Ce competiţie ?

CRISTI: Cine e cel mai bogat, cel mai frumos, cel mai isteţ ....

REBECA : Nu putem să fim toţi ...puţin bogaţi, puţin frumoşi ...?

CRISTI : Ei, vezi tu, oamenii nu se mulţumesc cu „puţin „ ...

REBECA : Dar nu sunt toţi aşa! Tu nu eşti aşa!

CRISTI : Oarecum ...Eu sunt un caz special, am viaţă dublă. În public, mă prefac şi eu că sunt în competiţie, iar în sinea mea încerc să mă împac cu gândul că nu vreau să joc competiţia, şi să mă împac cu ce am .

REBECA : Ce ai ? Ai tot ce-ţi doreşti ?

CRISTI : Ăsta e secretul : să nu-ţi doreşti ce nu poţi avea şi să te împaci cu gândul că ce ai e ceea ce-ţi doreşti!

REBECA : Nu prea înţeleg. Ce ? Tu-ţi doreşti să fii mereu singur ?

CRISTI : E, nu, desigur, m-am îndrăgostit şi eu ..., dar ...problema era că ele nu mă voiau pe mine .

REBECA : Păi trebuia să le cucereşti! Să intri în luptă .

CRISTI : Da, să intru în competiţie, iar eu nu sunt bun la lupte .

REBECA : Dar pentru unele lucruri merită să lupţi, nu ?

CRISTI : Dacă ai curaj ...

REBECA : De ce, sau de cine, ţi-e frică ?

CRISTI : Mai ales de femeile frumoase ...

REBECA ( pufneşte batjocoritor) : Toate femeile sunt frumoase! Ţi-e frică de toate ? Stai aşa puţin ....cum adică ţi-e frică de ele ? Ce-ţi fac ?

CRISTI : Trebuie să le cuceresc ...

REBECA : De ce să le cucereşti ? Nu poţi să fii prieten cu ele ?

CRISTI ( categoric) : Un bărbat nu vrea să fie prieten cu o femeie frumoasă .

REBECA (trage concluzia ): Atunci bărbatul e un mare prost! ( apoi, cochetă) Crezi că eu o să fiu o femeie frumoasă, deci, periculoasă ?

CRISTI : Da, cred.

REBECA : Atunci o să mă îmbrac urât, ca să nu sperii bărbaţii timizi .O să mă cauţi peste 15 ani ? Sau o să-ţi fie frică şi de mine ?

CRISTI : Nu, n-o să te caut, o să fiu foarte bătrân atunci .

REBECA : Poate o să-mi placă şi atunci bătrânii. Acum îmi plac foarte mult .

CRISTI (panicat) : De ce îţi plac bătrânii ?

REBECA : Ştiu o grămadă de lucruri, sunt cei mai deştepţi şi mai răbdători oameni .

CRISTI ( izbucneşte în râs ): Ai dreptate, atunci şi mie îmi plac .

REBECA : De ce nu a inventat nimeni pastile contra fricii ?

CRISTI : Fiindcă nu e o boală. E o stare. Una proastă .

REBECA : A, deci se poate trece peste ...

CRISTI : Greu, foarte greu, dar cred că da ....

REBECA : Şi atunci de ce mai pierzi timpul ? Pune burta pe carte!

CRISTI : E, asta nu se învaţă din cărţi. Trebuie să trec prin nişte experienţe mai deosebite, mai dramatice ...

REBECA : Îţi trebuie un război ?

CRISTI : Nu, războaiele sunt îngrozitoare, nu aduc iubire între oameni .

REBECA: Ei, ziceam şi eu de o mică luptă de cucerire de femei ...Uite, îţi dau ţeava mea şi rezerva mea de cornete! ( îi dă o ţeavă scurtă, subţire, şi nişte cornete )

CRISTI (trage o cornetă) : Şi-n ziua de azi copiii mai au aşa ceva ?(emoţionat)

REBECA : Vai! doar n-o să boceşti acum că ai văzut o ţeavă şi cornete.

CRISTI : Asta e arma naţională în regatul prinţesei Cora ?

REBECA : Da, e singura armă acceptată. Adică, mai e una, cuvântul! Aşa zice prinţesa, că unele cuvinte sunt tăioase ca lama unui cuţit de oţel, dar eu cred că aiurează, câteodată vorbeşte în doi peri şi în trei meri ...

CRISTI : Ba ştie ce vorbeşte, o să înţelegi şi tu , mai târziu ...

REBECA : De unde ştii ce o să înţeleg eu mai târziu? Poate asta e ultima mea zi pe pământ .

CRISTI : Poate ? Nu cred, mai sunt multe zile de trăit.

REBECA : Poate, pentru unii. Poate e un cuvânt puternic, poţi să-l foloseşti des.

CRISTI : Mda, poate. E totuşi un cuvânt nesigur. Nu e nici „da” nici „nu”. E între ele .

REBECA (se ridică şi stă, gravă) : Acum trebuie să plec...

CRISTI ( cu părere de rău): Da, desigur, te ajut să-ţi strângi jucăriile!

REBECA(simplu) : Nu e nevoie: Nu le iau cu mine, le las aici .

CRISTI : Or să dispară, le vei pierde. Ţi le duc eu acasă. Cum să le laşi aici ?

REBECA : Nu mai am nevoie de ele .

CRISTI : Nu înţeleg! Aşa multe jucării ai acasa ? Mâine aduci alte jucării ?

REBECA : Mâine nu o să mai fie ...

CRISTI : Atunci, ne vedem duminică, tot aici ?

REBECA : Nu. Niciodată.

CRISTI : Ce ciudat sună cuvântul „ niciodată „ în gura unui copil ...

REBECA : Da, e cel mai serios cuvânt omenesc.

CRISTI : Ar trebui interzisă folosirea lui sub vârsta de 18 ani.

REBECA : Chiar trebuie să plec .

CRISTI : Pot să te conduc până acasă ?

REBECA : Nu, nu poţi. (îl vede trist, aşa că îndulceşte tonul) Fiindcă nu mă duc acasă .

CRISTI : Dar unde te duci ?

REBECA : Să ne luăm „ la revedere”.

CRISTI : Dar vreau să ne mai jucăm. Tu nu vrei ?

REBECA : Nu se mai poate. N-auzi că plec?

CRISTI : Da, şi eu o să plec, dar de ce să nu te mai întorci ? Şi cum să-ţi laşi atâtea

jucării aici ? Renunţi şi la prinţesa Cora ?

REBECA : Le las altor copii.

CRISTI : Dar, dar ...nimeni nu e ca tine! Uite în ce stare bună sunt, sunt jucăriile tale preferate, ţii la ele. Cum poţi să renunţi aşa uşor ? Chiar dacă mai ai altele, ca astea nu sunt! Cora, ce se face Cora fără tine ? Cum să pleci fără să mai dai pe aici ?

REBECA : Totul are un sfârşit!

CRISTI rămâne perplex, surprins .

REBECA : Da, ai dreptate, şi cuvântul „ sfârşit” ar trebui interzis copiilor dar şi unii copii mor într-o zi, devreme. Unii copii mor copii, nu mai apucă să crească mari .

CRISTI : Ce tot vorbeşti de moarte ? Cine se duce să moară ? Tu ? dar n-ai nici şapte ani şi te duci să mori ? Eşti tu un pic extravagantă, dar te rog să te menţii serioasă! ( se supără el, crede că îl ia peste picior ) Nu mai vorbii prostii!

REBECA (simplu, liniştită) : Timpul meu s-a terminat. Am retinoblastom. Recidivat a doua oară, deci fără scăpare .

CRISTI( se dă câţiva paşi în spate, speriat) : Ce ai ? Cine eşti ? Ce eşti ? Ce făceai aici ? Ce e locul ăsta ? De ce am aterizat eu aici ? De ce ne-am întâlnit ?

REBECA : Nu-ţi pare bine că ne-am întâlnit ?

CRISTI : Ba da, sigur că da, dar eu vreau să ne mai întâlnim ....

REBECA : Mă laşi să-ţi ating faţa ? Vreau să simt cum arăţi .

CRISTI(pierdut, perplex) : Nu mă vezi ? Nu m-ai văzut ?

REBECA : Am vederea la doar 10 % din capacitate, te văd cu pete luminoase, apoase ( s-a apropiat de el, îi pipăie faţa) Constantin Carapacea Cristian! (îi pronunţă numele amuzată) Adio!

CRISTI ( o prinde de mâini, disperat) : Stai, mai stai puţin, am atâtea să-ţi spun! Nu, nu ţie neapărat, oricui. Nu vreau să mai tac, am aşa multe în cap de spus. Nu, stai, am o idee, plec eu în locul tău.

REBECA : Nu se poate. Ai atâtea de spus!

CRISTI : Dar şi tu mai ai atâtea de spus! De ce e atâta de greu de spus ?Voi, copiii, de ce spuneţi aşa uşor, de natural, tot ce aveţi de spus ?

REBECA : Chiar trebuie să plec, scuză-mă.

CRISTI : Unde te duci ? Mai stai, de ce te grăbeşti acum ? Nu ţi-e frică ?

REBECA (calmă, sigură) : Nu trebuie să-ţi fie frică de nimic pe lumea asta!

CRISIT : Mie mi-e frică, ce să fac ?

REBECA : Luptă.

CRISTI : Nu sunt luptător, sunt laş şi slab, sunt fricos .

REBECA : Nici n-ai încercat să lupţi!

CRISTI : Stai, mai stai un minut, să ne despărţim cum trebuie ...Cum să te desparţi de un copil de şapte ani, pentru totdeauna ? E îngrozitor şi e şi imposibil. Dar nu e posibil, e absurd .Tu eşti prinţesa Cora, tu eşti o mică prinţesă care se va transforma în Regină şi care trebuie să domnească măcar până la 89 ...95 de ani! Aşa trebuie!

REBECA : Nu toate prinţesele ajung regine .

CRISTI : Dar tu chiar ar trebui! Adică ... se vede clar că eşti o bună conducătoare ...

REBECA : Nu toţi oamenii văd bine! Nici tu n-ai văzut bine .

CRISTI : Bine, lasă-mă pe mine, eu sunt cel mai mare prost!

REBECA : Nu, nu eşti. Eşti doar neînvăţat .

CRISTI : Exact, trebuie să învăţ o grămadă de lucruri.

REBECA : Ai cărţile tale ..şi poţi să mai cauţi în jur oameni buni ...

CRISTI (îi mângâie faţa şi îi şopteşte disperat) : Aş fi preferat să mă minţi. ..

REBECA : Ai fi preferat să nu-ţi spun că plec de tot ?

CRISTI : Da, ar fi fost mai uşor!

REBECA : Dar mâine ai fi fost dezamăgit!

CRISTI : Da, dar m-aş fi minţit frumos, îţi inventam eu o scuză .

REBECA : Şi pentru poimâine ?

CRISTI : Da, pentru totdeauna! Acum, că ştiu adevărul ...

REBECA : Te-ai întristat ?

CRISTI : N-o să-mi treacă niciodată! Dacă n-o să pot să suport ?

REBECA ( îl mângâie, lui îi curg lacrimile, îl aşează între jucăriile ei) : Eu zic să stai puţin aici, între jucăriile mele, să te joci, nu te-ai jucat destul până acum. Ţine-i companie Corei, acum poţi să o tutuieşti , eşti cavalerul ei preferat . Serveşte-o cu o bomboană, ştiu că mai ai două în buzunarul de la pantaloni. Poţi să-i spui tot ce ai pe suflet ... vă rog doar să nu vorbiţi astăzi despre mine, doar astăzi ... de mâine poţi să vorbeşti. Eu o să mă retrag uşor, pe vârful pantofului, vă las să discutaţi ca între oameni mari, copiii nu trebuie să asiste la discuţiile oamenilor mari. .. întotdeauna ...

Se depărtează cântând „ şade raţa pe butoi / numărând din doi în doi / unu, trei, cinci, şapte, nouă” ...

CRISTI continuă cântecul „ dimineaţa mâncăm ouă / ca să creştem mari

/ şade raţa pe butoi „ ....

CRISTI : Ce spui, prinţesă ? Să cânt mai tare ? Nu îndrăznesc, am o voce spartă şi mi-e şi ruşine! Vă place cântecul mult ? Vă aminteşte de cineva drag ? Da, e clasic, păcat că îl cântă toţi neisprăviţii! Da, nu –mi place să cânt, doar uneori, când sunt foarte trist, mai mormăi şi eu vreo melodie. Cineva trebuie să stea să asculte , nu ? 0, 1, 2 (inspiră – expiră, să-şi poată ţine plânsul sub control ) 20, 22, 24, 26 ...Numerele mă calmează, mă liniştesc. Desigur că nu ne miscăm de aici până nu se întoarce Rebeca, dacă se întoarce şi nu ne găseşte aici o să se facă foc şi pară! O să se întoarcă sigur, ea e glumeaţă foc! Sigur o să revină , doar ...doar fiecare zi e la fel! ( vesel, râde, că a găsit formula magică „ fiecare zi e la fel! )

SFÂRŞIT