În The Christian Century, ediţia din 23 August, 2006, John Ortberg vorbeşte despre fariseism, în special de felul în care se ascunde în fiecare dintre noi, câte un pui de fariseu. James Dunn afirmă în sensul acesta faptul că „în primele secole o atenţie disproporţionată a rabinilor era împărţită în trei zone ale legii: regulile alimentare, ţinerea sabatului şi circumcizia.” Cu toate acestea rabinii nu pretindeau că acestea sunt aspectele centrale ale legii lui Dumnezeu. Ei cunoşteau faptul că esenţa legii era shema – iubirea lui Dumnezeu cu toata inima, cu tot sufletul şi cu toată puterea. Atunci, de unde focalizarea aceasta neobosită asupra legilor alimentare, circumciziei şi asupra ţinerii sabatului?
„Răspunsul,” spune Dunn „implică nişte “indicatori de identitate” sau “limite”. Toate grupurile din istoria omenirii au tendinţa de a fi exclusiviste; ele doresc să cunoască cine este înăuntru şi cine este afară. Aşa că adoptă “indicatori de identitate” – practici vizibile în privinţa îmbrăcămintei, a vocabularului sau a comportamentului, servind astfel în distingerea a cine este în grup şi cine este în afara lui.
De pildă, în zilele noastre cocalarul (că-i la modă) este un exemplu sugestiv. Sunt “limite” şi “indicatori” ce conturează identitatea cocalarului. Acesta nu v-a recunoaşte vreodată că-i cocalar. N-are de ce. El nu ştie asta. Ceilalti ştiu. Şi de obicei este uşor de distins. “Vai de steaua lui”, mai spălat însă şi cu multe pretenţii, cocalarul este îmbracat ostentativ şi sclipitor, cu pantofi cu ciocuri ascuţite, lănţişor de aur sau imitaţie, brăţări, inele, toate cât mai la vedere. Epilat, cu ochelari de mărimea celor de sudură. Uneori poartă trening şi adidaşi de dincolo, o geacă sport ori ceva care să aibă eticheta „Dolce&Gabbana”, „Gucci”, „Louis Vuitton”, cumpărate sau luate la schimb de la un tovaraş, pretenar, băiat de băiat. Conduce o maşină scumpă, de obicei numai seara cu 10-15 km la oră, numai prin centru, cu muzică stilată (manele, manele mixate…etc.), nereuşind de cele mai multe ori să-şi plătească propria benzină (de aici şi cheta pentru ea).
Dincolo de acest exemplu ostentativ am întâlnit şi prin mediile creştine şi pseudo-creştine diferite exemple, grupuri cu “limite” bine conturate. Nu le mai menţionez deşi am fost ispitit s-o fac. Aproape fiecare grup mai “special” se îmbracă cumva, adoptă un anumit trend, anumite obiceiuri culinare si tradiţii felurite.
Privind în felul acesta, codurile si regulile ciudate din primele secole ne apar parcă mult mai desluşit. Isus nu-i acuză pe farisei de o formă timpurie de pelagianism sau de o încercare de a dobandi justificarea printr-un efort propriu continuu şi susţinut. Nu priveşte la aceste legi ca la ceva extrem de bizar şi ciudat. El nu-şi respinge propria cultură. Dumnezeu a lucrat prin Israel. Au cotribuţia lor în această istorie a mântuirii.
Totuşi, odată cu Christos, Împărăţia se răsfrânge în istoria umană într-un mod nou şi neaşteptat. „”Indicatorii de identitate” care vor proclama autenticitatea poporului lui Dumnezeu vor fi inima circumcisă şi alimentaţia bazată pe dreptate şi dragoste. Oamenii nu vor încerca doar să facă lucruri bune ci vor dori din toata inima să le facă, vor fi „curaţi” în interior.” Înima, închinarea lăuntrică, ceea ce porneşte din interior, omul ascuns al inimii.
„Tensiunea din Marcu 7”, afirmă Dunn, „este tensiunea din interiorul fiecărei persoane care caută să ia credinţa în serios. Este o neprihănire personală în mine ce nu vrea să moară. Este ceva în interiorul meu care nu este deranjat când alţii sunt excluşi, care doreşte ca alţii să fie excluşi – care se simte mai special când eu sunt înăuntru şi altcineva nu este…”
Henri Nouwen a scris şi el faptul ca „este foarte greu să încetezi să mai fii fiul risipitor fără să te transformi în fratele cel mare.” Când oamenii nu experimentează transformarea autentică (Marcu 7:21-23) în mod inevitabil vor fi atraşi spre o formă de credinţă caracterizată de “indicatori de identitate”, de “limite”. Vom căuta căi prin care să ne distingem de cei din afară. Limitele s-au schimbat şi continuă s-o facă în fiecare generaţie, întărind de obicei o formă falsă de superioritate, hrănită de dorinţa de a-i exclude pe ceilalţi.
Apostolul Pavel ne mustra şi el, „dacă cineva crede că este ceva, când el nu este nimic, se înşală singur”. Gal. 6:3
Zac Poonen într-o predică de-a sa, “What brokennes means”, trimitea la pasajul Luca 16:15 „Voi încercaţi să vă îndreptăţiţi pe voi înşivă înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile! Căci ce este înălţat între oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.”
O urâciune! Din Deuteronom ar fi preluată imaginea. Când Israel era în pustie, acesta nu a avut parte de “toalete publice”. Trebuiau să sape o groapă şi acolo, în groapă, trebuiau să facă ceea ce „natura” cerea. După ce terminau trebuiau să astupe groapa, altfel ar fi fost o urâciune înaintea lui Dumnezeu.
Ce înseamnă să te înalţi, să te justifici, să-ţi faci propriul sistem religios “în faţa oamenilor”, cum specifică clar Domnul Isus ?! Păi, este ca şi cum te-ai duce la toaletă fără a trage apa după ce ţi-ai făcut nevoie, în limbaj modern. Urât de tot… urâciune chiar!
Mesajul lui Isus pentru omul religios este simplu: Nu este vorba de ceea ce faci tu. Este vorba de ceea ce fac Eu.
Sursa: http://mariuszarnescu.wordpress.com/2010/04/07/cocalarul-spiritual/
