marți, 25 mai 2010

Ceva amuzant

Well... nu stiu cum sunteti voi dar eu sunt o perfectionista si poate inteleg termenul asta intr-un mod  mai ciudat si diferit. Din cauza asta sunt si mai fricoasa, din pacate. Uneori prea timida, alteori prea vorbareata, prea neascultatoare, si uneori, prea nemultumita de ... de toate! :D

Anyway, nu asta e ideea! Am gasit acum ceva timp un videoclip amuzant, pe care cu siguranta il stiti. E foarte amuzant si potrivit pentru cei ce lucreaza la birou, in special! :) Ma caracterizeaza putin, cu exceptia ca nu sunt asa doar in zilele de luni :)) ok ok! O mica exagerare nu strica!

Enjoy! (clipul nu- mi apartine! sursa:

www.hoopsandyoyo.com

http://www.hallmark.com) 



Ohh and yeah! Si clipul asta e amuzant! :)) stiu sigur pe cativa care se vor simti ^_^

duminică, 23 mai 2010

Ai accepta sa fii mireasa unui barbat care nu are maini? - Marturia de credinta vie in Dumnezeu/ Ligia Nichescu


Surs> http://www.stiricrestine.ro/2010/05/21/o-marturie-vie-a-credintei-in-dumnezeu-ligia-nichescu/

A răspuns invitaţiei mele. A intrat pe uşa studioului optimistă, senină, râzând sănătos. O întâmpin. Se prezintă: Ligia Nichescu. În scurt timp începem interviul şi… paharul plin de dă peste el se revarsă. S-a născut la Bucureşti, într-o familie de Creştini după Evanghelie, cu nouă copii. După terminarea liceului, viaţa şi-a deschis larg porţile, una după alta. A început bine. Prima angajare la Alianţa Evanghelică. Răspundea scrisorilor care soseau în urma serialului „Cartea Cărţilor ”. Munca a fost foarte dificilă: “Trebuia să alerg tot mai mult şi mai des la Dumnezeu, pentru a putea răspunde la problemele oamenilor“. Odată cu terminarea acestui proiect, a urmat o perioadă în care Ligia ajunge manager la primul McDonald’s din Bucureşti. Bani mulţi, poziţie. “La un moment dat însă a trebuit să aleg: sau să merg mai departe şi să accept compromisurile care mi se cereau, sau să renunţ la acest serviciu. Fiind copil al lui Dumnezeu şi dorind din tot sufletul să trăiesc în integritate, am renunţat la tot confortul, la toţi banii. Mi-am dat demisia. Nu înţelegeam exact ce se petrece cu viaţa mea, dar i-am zis Domnului că tot ce-mi doresc e să-i fiu Lui pe plac înainte de a face carieră sau de a câştiga mulţi bani. Tot ce-mi doream era să ştiu unde mă vrea şi ce vrea El să fac.”

Viaţa Ligiei ia o nouă întorsătură. Scaunul de director la McDonald’s este înlocuit cu conducta rece din canal. O prietenă din Germania o solicită să lucreze împreună pentru copiii străzii. Nici nu ştia că există fiinţe umane care dorm şi trăiesc sub pământ; inima îi este profund mişcată. Dumnezeu toarnă în ea atât de multă milă şi dragoste pentru aceşti copii, încât coboară şi noaptea în canale. Îmi spune : „Când i-am văzut prima dată, parcă erau fraţii mei. Pentru mine să intru la ei nu a fost un act de curaj, ci o chemare. Copiii străzii te simt dacă îi iubeşti sau nu. Mi-au spus imediat: mama.”


Ligia vede că Dumnezeu începe să îşi împlinească planul cu ea. Se zbate şi suferă alături de aceşti nenorociţi. Reuşeşte să salveze din canal viaţa a două fete. Le dă o direcţie în viaţă, locuieşte cu ele, le ajută să se integreze în serviciu, în societate şi, mai mult decât toate acestea, le îndrumă spre Cristos. Impactul Ligiei în viaţa celor neajutoraţi este tot mai mare. Fără să ştie parcă ce se întâmplă cu ea, urmează înalta şcoală a compasiunii pe frontispiciul căreia stă scris : “Fiţi buni unii cu alţii”.

Dumnezeu continuă modelarea. O trimite şi la Casa Speranţei din Constanţa. Copiii bolnavi de SIDA au şi ei nevoie de dragoste. Ea le-o oferă. Îşi petrece şi acolo mult din timpul tinereţii. Câtă suferinţă ! Atâtea fiinţe neajutorate sunt flămânde după bunătate. Duhul Sfânt însă ştie să producă această roadă în sufletul Ligiei, aşa cum spune ea însăşi: “ Eu cred că în acest timp Dumnezeu m-a pregătit de fapt pentru ce va urma să fie în viaţa mea. N-am înţeles la început de ce m-a chemat să lucrez cu copiii străzii, în orfelinate, cu copii bolnavi de SIDA. În această perioadă m-am rugat foarte mult pentru viitorul meu soţ şi pentru ca Dumnezeu să mă pregătească pentru el. Eram înainte o fire foarte sensibilă. N-aş fi crezut că voi putea vreodată să spăl nişte copii plini de râie, să-i tund, să stau pe saltelele lor pline de păduchi, să suflu baloane pentru copii bolnavi de SIDA. Însă am reuşit să fac totul cu bucurie şi fără scârbă. Dumnezeu a lucrat mult la caracterul meu.“

SURPRIZA!…

O privesc cu drag cum stă în faţa mea, răscolită de amintiri. O rog să îşi continue povestea vieţii.

„Aveam o prietenă la Lăpuşnicul Mare, în judeţul Caraş-Severin, care m-a invitat la ziua ei. Ea mi-a spus că va veni un grup de tineri de la Orşova şi printre ei este un băiat fără ambele mâini. M-a şocat. Fără o mână mai văzusem, dar fără ambele, nu. După biserică, toţi aceşti tineri au venit acasă la ea. L-am văzut pe băiatul fără mâini şi am fost profund impresionată. După terminarea acelei întâlniri, Duhul lui Dumnezeu m-a îndemnat să-l încurajez. M-am dus la el şi i-am spus : “Sergiu, Dumnezeu are un plan cu tine, Dumnezeu te iubeşte mult. El vrea să fii o încurajare pentru mulţi oameni şi a pregătit şi mijlocul să facă lucrul acesta”. Nu mi-a trecut absolut deloc prin minte că eu aş putea fi „ajutorul potrivit” pentru el. Voiam doar să-l încurajez. Venind din mediul celor necăjiţi şi neajutoraţi, aveam totdeauna un limbaj pregătit pentru asemenea persoane”.

Ligia i-a spus mai multe dar… discuţia ia o întorsătură neaşteptată. Cuvintele ei, rostogolindu-se în aer, în rutina compasiunii, se întorc asemenea unui ecou, lovindu-i inima. Îl aude pe Sergiu spunând : “Bine, Ligia, îmi place că-mi vorbeşti aşa de frumos, dar ce ar fi dacă Dumnezeu şi-ar împlini planul Lui cu tine pentru viaţa mea? Nu ai vrea să fii tu soţia mea, să lucreze El prin tine ?”

“ Atunci am rămas blocată – îmi spune Ligia- şi m-am gândit : Doamne, în ce am intrat! Am crezut că mi-a dat cineva o lovitură puternică în cap. O voce din interior îmi spunea : “Dacă ceea ce spui nu aplici în practică, atunci creştinismul tău este egal cu zero”. Aici însă situaţia era prea de tot. Încremenită, i-am spus : Sergiu, nu pot să îţi dau acum nici un răspuns. Nu voiam să-l jignesc, de aceea nu l-am respins imediat. O să mă rog, i-am zis, roagă-te şi tu şi vom vedea ce ne spune Dumnezeu. În noaptea aceea nu am dormit deloc. Am spus: Doamne, te rog să îmi vorbeşti. Am luat Biblia, am deschis-o şi am citit un cuvânt foarte clar. M-am speriat, am închis-o repede spunând: nu, nu se poate, e o întâmplare, nu vreau! Versetul se referea la pace şi linişte, dar eu mă zbăteam în valuri. Eram neputincioasă. Nu mă vedeam capabilă fizic să fac acest lucru. Spuneam întruna: Doamne, nu sunt în stare, nu cred că m-ai chemat pentru aşa ceva. Luptele mele interioare mă chinuiau, gândurile alergau în toate direcţiile. Îmi răsunau în urechi ultimele cuvinte spuse de Sergiu : “Ligia, nu uita că trenul spre Bucureşti trece prin Orşova. Te aştept acolo”.

Noaptea aceea a trecut albă, dar altele i-au urmat, fiindcă de cealaltă parte cineva la fel de răscolit şi speriat de viitor, aştepta răspunsul. Da, Ligia trebuia să dea un răspuns onest. Zeci de întrebări, repetate frământări o înălţau sau o coborau în goana spre cunoaşterea voii lui Dumnezeu. Timp de şase luni a postit şi s-a rugat; nu putea să îi spună ceva lui Sergiu. Nu voia să treacă peste planul lui Dumnezeu, dar nici nu putea accepta un soţ fără mâini.

“Am spus: Doamne, este nedrept. Până la 27 de ani am aşteptat în curăţie şi Tu vrei să îmi dai un bărbat fără mâini? Eu nu cred că mă iubeşti! A fost o luptă aprigă în mintea mea, încercând să înţeleg de ce ar dori Dumnezeu lucrul acesta pentru mine.

M-am rugat: Doamne, voi accepta, dar te rog să faci o schimbare în mintea mea şi, când îl voi întâlni, să-l văd întreg.“

Dumnezeul care i-a îngăduit lui Sergiu să-şi piardă braţele la zece ani şi care a trecut-o pe Ligia prin şcolile dragostei ce rodeau zilnic bunătate, a schimbat imaginea viitorului soţ. La prima întâlnire miracolul s-a produs: Ligia l-a văzut un om întreg. Astfel au căzut barierele neacceptării dintre ei.

BUNĂTATEA UNEI MAME

Până la poarta fericirii mai era însă un drum lung, cu multe punţi de trecere. Părinţii. Ligia nu voia să îi rănească; dorea să plece cu binecuvântarea lor. Nu îndrăznea să spună nimic, însă inima mamei, sensibilă, plină de iubire şi înţelegere pentru fiecare copil, simte că se întâmplă ceva cu fata ei. Erau ca nişte prietene şi totuşi nu îi putea spune nimic. Într-o zi, mama a intrat în camera ei şi a urmat un dialog dureros.

– Ligia, ştiu că tu vorbeşti cu un băiat şi ceea ce faci este bine.

- Mamă, cred că dacă ai şti cine este şi cum arată, n-ai mai spune aşa.

- Nu, Ligia, spune-mi absolut totul, pentru că eu mă rog pentru tine de mult şi sunt încredinţată că este de la Domnul.

- Mamă, te rog nu insista să îţi spun ce şi cum, fiindcă nu pot. Nici eu nu ştiu ce fac; lasă-mă să mă mai rog, să mă mai gândesc. Fă doar atât : roagă-te pentru mine şi e suficient.

- Ligia, nu plec de aici, te rog spune-mi totul, te voi susţine.

- Dacă insişti atât de mult, mamă, iată: este vorba despre un băiat, îl cheamă Sergiu, are 29 de ani şi este din Orşova.

- Nu, nu-mi spui tot, simt că mai este ceva.

- Da, este un băiat fără mâini din umăr.

Mama a început să plângă şi, printre lacrimi, i-a spus :

- Domnul să fie slăvit că te-a scos în calea lui şi că te-a găsit vrednică să faci această lucrare.

Pentru Ligia atitudinea mamei a fost cea mai mare încurajare şi a considerat-o ca un semn al voii lui Dumnezeu în căsătorie. Ea a fost binecuvântată cu o mamă plină de bunătate care a putut accepta decizia costisitoare a copilului ei drag, privind dincolo de binele imediat şi de parametrii de evaluare obişnuiţi ai lumii. Retrăind acel moment, Ligia spune apăsat şi cu pasiune :

“ Da, mama a fost şi este o femeie extraordinară pentru mine, este mai mult decât mamă, o prietenă, un suport în rugăciune, un munte de credinţă; este un balsam pe răni. Mama este nemaipomenită ”.

ŞI-A FOST O NUNTĂ CA-N POVEŞTI…

Având-o pe mama alături, Ligia a prins curaj fiindcă situaţia trebuia clarificată. Tatăl, ca bărbat, a fost mai reţinut, mai îngrijorat de viitorul fetei lui. Dumnezeu însă i-a vorbit prin Cuvântul Lui şi el a înţeles că nu Îi poate strica planurile. În sfârşit, au căzut toate barierele şi a fost o nuntă ca-n poveşti acolo, la Orşova, pe insulă. Mulţimea a venit să vadă nunta băiatului fără mâini cu mireasa lui. Cu siguranţă că şi martorii de sus, îngerii, priveau la spectacolul oferit de Dumnezeu. „Cînd mi-aduc aminte, parcă am emoţiile de atunci. A fost cea mai fericită zi din viaţa mea, cu toate că mulţi plângeau şi mama chiar a leşinat”.

Viaţa în doi a început cu multe emoţii, însă dragostea lor are înaltele capacităţi divine. Printre altele ea poate să acopere totul. Am întrebat-o dacă nu simte nevoia să fie mângâiată şi îmbrăţişată de mâinile lui. Foarte convingătoare, mi-a spus: ”Eu i le simt. Paradoxal, mă simt îmbrăţişată si mângâiată de el; îi simt căldura sufletului care dă peste şi mă cuprinde şi pe mine. Nu trebuie neapărat să ai mâini, fiindcă partea interioară compensează lipsa lor. Sunt foarte fericită. Dumnezeu face specială fiecare zi!”

Ligia şi Sergiu trăiesc în Timişoara şi au acum o fetiţă de patru ani. Sergiu o ajută pe Ligia foarte mult: are grijă de fetiţa lor, Iudit, o plimbă, se ocupă de educaţia ei, face cumpărăturile şi multe altele. Sunt bucuroşi şi fericiţi. Se iubesc mult şi ştiu un singur lucru: ”Dacă te uiţi la valuri, te poţi scufunda în ele, dar dacă te uiţi la Dumnezeu, mergi mai departe.”

Viaţa Ligiei a avut un ecou şi în sufletul meu. După întâlnirea noastră în studiou pentru acest interviu, am dorit mult să îi vizitez.

Este atât de plăcută atmosfera în casa lor! Când am plecat de la ei am avut un uşor regret, ca şi cum aş fi părăsit un colţ de rai.

Realizat de Lidia Iliesi

Radio Vocea Evangheliei Timişoara, Emisiunea “De la inimă la inimă “

sâmbătă, 22 mai 2010

Ai obosit?

Eşti sătul de rutina zilnică şi ţi se pare că problemele tale sunt cele mai mari şi nu mai e nimeni ca tine? Uite ce a scris Pavel în 2 Corinteni 4:
"De aceea, noi nu cădem de oboseală, ci chiar dacă omul nostru din afară se trece, totuşi omul nostru dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi. Căci întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnică de slavă. Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, sunt veşnice."
Pavel avusese deja multe probleme când a scris aceste cuvinte.  Era în Corint, într-o lucrare de misiune. Deşi a avut probleme cu corintenii, care s-au opus lui Pavel atât de mult încât acesta a trebuit mai apoi să plece de-acolo, totuşi Pavel a rămas în Corint şi a continuat lucrarea timp de 1 an jumate datorită faptului că se încredea în Dumnezeu.
Când a fost în Efes şi a avut de înfruntat pe cei care au protestat mult împotriva creştinilor, Pavel a ajuns să compare problemele care le-a avut acolo cu o luptă cu fiarele - 1 Corinteni 15 : 32  Dar Pavel nu a cedat pentru că a ştiut că merită să suferi pentru Dumnezeu şi pentru că a găsit siguranţă în faptul că Dumnezeu spune că omul interior se înnoieşte zi de zi, chiar dacă omul exterior se vede prins în tot felul de probleme şi presiuni.
Pentru unii, problemele mari şi grele înseamnă -  o restanţă,  un accident, un salariu mai mic, o mică ceartă în familie - iar pentru alţii înseamnă -  o boală, lipsa unui loc de muncă, divorţ sau alte situaţii dificile în familie, etc.  Pentru mine, uneori a avea probleme mari şi grele înseamnă să merg la şcoală, să suport o clasă de copii răsfăţaţi, etc. Avem şi am obiceiul de a face din "ţânţar - armăsar".
Oricare ar fi problemele care te obosesc şi te fac să îţi fie greu să duci la bun sfârşit chiar şi lucrurile mărunte din fiecare zi, totuşi tu trebuie să ştii că eşti de partea victorioasă, de partea celor ce au câştigat deja.
E adevărat că auzind mereu aceleaşi cuvinte de încurajare, aceleaşi promisiuni, aceleaşi predici,  omul devine oarecum insensibil la toate astea, dar Dumnezeu are un cuvânt important de spus în toate situaţiile prin care trecem.
Şi nu uita şi cuvintele următoare:
"...Căci El (Dumnezeu) Însuşi a zis: Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi."
Evrei 13:5

sâmbătă, 15 mai 2010

Musca sau albina?


Nu reţin numele pastorului care a fost într-o duminică aici şi a predicat, dar reţin că printre altele a spus ceva - o parabolă - care mi-a rămas în minte:
"Intr-o casă mare, au intrat o muscă şi o albină. Fiind întrebate ce au văzut în casă, musca a zis:
- E multă mizerie. Peste tot numai gunoi. O casă de oameni murdari. Undeva jos, au o groapă unde găseşti cutii de conserve, gunoaie şi alte necurăţii.
Albina, fiind întrebată ce a găsit în casă, a zis:
- Curăţenie. Totul străluceşte. Aici locul este plin de flori frumos mirositoare.  E o casă cu oameni harnici şi curaţi."

Persoanele care ne vorbesc de rău sunt doar "muşte", şi cred că nu greşesc când spun că şi persoanele care cred orice vorbe rele care ajung la urechile lor sunt tot... "muşte"
Am renunţat la obiceiul de a spune " poate e adevărat, nu mă mai miră nimic", atunci când şi la urechile mele ajung tot felul de vorbe urâte despre un anumit lucru sau o anumită persoană. Şi pentru că uneori avem parte şi de vorbe urâte din partea altora, e bine să ştim că Dumnezeu, Cel care are milă şi grijă de noi, până şi de cele mai intime și importante lucruri pentru noi, va avea grijă şi de acest aspect.
Proverbe 26 : 27 Cine sapă groapa altuia cade el în ea, şi piatra se întoarce peste cel ce o prăvăleşte.
Personal, am ocazia să văd cum cineva "sapă şi tot sapă o groapă".  Cred că daca nu se opreşte "din săpat", căderea îi va fi cu atât mai dureroasă.
Cel īncet la mânie preţuieşte mai mult decāt un viteaz, şi cine este stăpân pe sine preţuieşte mai mult decât cine cucereşte cetăţi. (Proverbe 16 : 32)
Omul neastâmpărat stârneşte certuri, şi pârâtorul dezbină pe cei mai buni prieteni. (Proverbe 16 : 28)
Cine defaimă pe aproapele său este fără minte, dar omul cu pricepere primeşte şi tace. (Proverbe 11 : 12)
Cine-şi păzeşte gura, īşi păzeşte sufletul; cine-şi deschide buzele mari aleargă spre pieirea lui. (Proverbe 13 : 3)
Cel mai important lucru este să căutam să înţelegem că Dumnezeu ne veghează şi ne cunoaşte pe toţi şi la vremea potrivită va scoate adevărul la iveală.
Sunt fericită pentru că am ca Tată pe acest Dumnezeu, pentru binecuvântările Lui pe plan spiritual şi material, pentru părinţii pe care îi am, pentru mama care în fiecare dimineaţă are răbdare să-mi asculte planurile mele măreţe ;)) de viitor, pentru tata care mă iubeşte tare mult şi care mereu a avut grijă să am cele necesare (de fapt... mai mult decât cele necesare :D ) pentru fratele meu care, deşi e mai tânăr, se comportă de parcă este fratele mai mare [ I like that somehow :) ] şi pentru că sunt iubită.



Într-o pauză la laboratorul de fizică - Școala cu clasele I - VIII, nr. 3, MOLDOVA NOUĂ, mai 2010

vineri, 7 mai 2010

......

Din pacate, unul dintre vecinii nostri s-a gandit sa ne rasplateasca pentru ajutorul acordat cand era in nevoie si ne-a omorat pisica... un motan negru de rasa, pe care il aveam de 10 ani... Fara nici un pic de rusine si remuscare povestea azi despre fapta sa "eroica". Nu imi pasa de cei ce nu iubesc animalele dar stiu ca atunci cand ai de-a face cu ceva ce nu iti apartine nu ai nici un drept sa iti faci tu singur dreptate. Se pare ca pentru unii din romani, si repet, am scris UNII, animalele sunt bune atat timp cat le pot exploata... in rest...
Si am mai vazut ceva aici. Am vazut persoane care isi luau caine in casa iar dupa o perioada cand cainele se imbolnavea il scoateau si il lasau pe strada la mila celorlalti sau mergeau si il aruncau in Dunare, cu o piatra legata de gat. Si mai sunt multe alte asemenea fapte facute de oamenii astia care au probleme foarte serioase. Nu ii pot intelege pe oamenii astia dar cred ca trebuiesc compatimiti. Realizati, oameni buni, ca animalele ni le-a dat Dumnezeu ca sa invatam sa ne bucuram si de micile detalii frumoase ale vietii...
Dar... asa cum faci, asa ti se va face... Fiecare va da socoteala pentru faptele sale











Aici este un clip cu motanul...
http://www.youtube.com/watch?v=dUp9KKS-ftQ

miercuri, 5 mai 2010

Fericit...


Este o poezie pe care a scris-o Valentin Popovici, si de care am dat in revista Samanta adevarului, martie 2010. Imi place foarte mult poezia, desi nu citesc prea des poezii... Nu am sa o postez pe toata, ci doar ultimele strofe, care imi plac foarte mult.

Fericit e cine stie cum sa-si randuiasca viata,
Cand de vorbe-nselatoare si gunoaie-i plina piaţa
Târgoveţi de pofte rele din pământ parcă răsar,
Fii atent, să nu te prindă laţul cu păcat amar.

Atunci gura, cu ţărână mai degrabă să ţi-o umpli,
Dar să nu te laşi de Domnul, ci pe Calea Lui să umbli.
Poate lumea să tot râdă, tu fii treaz, milos şi blând,
Şi aşteaptă cu nădejde ajutorul Celui Sfânt!